Gândiri aprinse de eternități râvnite

Păduri flămânde de eternități dorite în visul de-o noapte i se arată o clipă. E lună plină. Sunt lacrimi de argint care se scurg dintr-un suflet rănit ce-și scoase rana cu fir de secunde adunate dintr-o mare de gândiri fără șoapte.

O floare fără vină dintr-un amurg plin de suspine, își scutură petalele naive, de ploaia rece a norilor furioși, ce seamănă în inimă furtună. E-o lume mare. E miros de trădare pe cărările cu  frunze mângâiate de pleoape din care încet picură rouă nouă. Timpul se scurge. Ploaia tot curge. Muzica se aude. Furtuna tot cântă un cântec ce înfioară pământul pe care calcă gândul speriat de ea.

Se scutură creanga din ea de teama de vis pierdut în ceață. Copacul se înalță semeț. E verde și  nu pierde clipa de viață de care se agață. Atinge eternități răvnite și îi zâmbește ironic privind cerul senin. O lacrimă i se prelinge pe obrazul când cald, când rece.

I se agită pasul prin păduri (ne)sătule, îi plânge sufletul după visuri răpite de timpul răvășit și cam grăbit. Litera îi tremură de frică. Nu vrea să moară. Gustul amar al sfârșitului nu-i pentru ea. Cuvântul o așteaptă. Transpiră. Stropi de sudoare pe frunte i se așază.

Gândirile se ceartă. Scântei ies. Focul se (re)aprinde. Să-l stingă ar vrea. Dar valul trece și lupii urlă a pustiu.  Fluturii zboară din crâng în crâng…pulbere de speranță în foc aruncă și îl mențin.

Mioarele umblă. Totul e straniu. Luna nu doarme. Steaua strălucește. Povestea singură se scrie.  Cerul o privește și o lacrimă încet varsă. Lumină se face prin ceața deasă. Codrul în suflet răsună. Verde, veșnic…

Tăcerea își vorbește. Doar ea se înțelege. Povestea înaintează într-o lume vitează. Litera de zvor muncește, croiește încet, dar sigur, cuvinte care să o reprezinte.

Sunt spectator pur întâmplător. Asist la un spectacol uimitor. Stau într-un colț ferit de furtună. Mie noaptea mi se arată blândă, tăcută, fără de cuvinte, fără ploi sau gândiri din care ies scântei.

Pădurile sunt departe. Copacul verde de acasă își trăiește anotimpul în timpul visului meu ce s-ar hrăni și el din eternități pierdute prin vremuri demult trecute.

Privesc luna. Caut răspunsuri la întrebări fără sensuri. Strălucește. Plină, mare și mândră. Tăcere. Ignoranță totală. Cine e ea. Cine sunt eu. Un om. O lună. Două entități diferite, dar care apar și dispar…când li se dispune.

O zi. O noapte. O poveste scrisă și rescrisă de un om nou sub o lună nouă. Un spectacol diferit, cu alți actori. Noi întrebări. Noi căutari. Aceleași dorințe ascunse. Aceleași eternități râvnite. Aceeași viață cu un altfel de chip, la fel de trist, la fel de flămând, căci n-a primit încă clipa eternă.

Timpul privește și râde. Zboară și-și rostește discursul sec și rece. Pe scenă e foială. Se urcă și se coboară. Mă uit la ceas. Tristețea mă-nfioară. Am mai pierdut o clipă. S-a scurs râvnind la lucruri fără sens. Gândul mi se trezește. Refuză să mai stea în colț și să privească un spectacol dezolant.

Gândiri aprinse-eternitati râvnite

Ia litera în palmă, îi surâde și o pune la treabă. Cuvintele iau naștere. O nouă poveste, povestea mea se scrie. Inima bate, sufletul cântă, ochii privesc mulțumiți. Da, timpul zboară. Da, clipa mi-o fură. Da, eternitatea e-o dorință. E un vis îndeplinit într-o altă lume, alt timp. Aici, printre păduri flâmânde, sub copacul verde, veșnic, rămân cuvinte ce pot gusta în locul meu din mult râvnita eternitate pământeană.

 

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: