Păsările mor…amintește-ți zborul lor

E cerul albastru plin de nori. E-un suflet la apus de iubire, pe o plajă pustie de trăire. Aleargă hai-hui, desculț pe nisipul rece, fioru-i cuprinde inima ce-și caută trifoiul cu patru foi, verde, vioi.

Ochii ce abia s-au deschis se plimbă pe valuri de dor ce vin și se duc, se înalță-nspumate și taie nervoase ceața deasă de gânduri, care îmbrățișează marea de visuri dezgolite, tremurânde.

O pasăre cu aripi frânte, cu chip de înger răstignit de dorințe, de seceta de cuvinte (ne)rostite printre șoapta ascunsă sub masca surâsului ce-și joacă rolul magistral, caută într-un labirint de (ne)cuvinte, un vis deloc minor.

Păsările mor...amintește-ți zborul lor

E-un spectacol fantastic, o pseudo-comedie plină de veselie. E o adevărată ironie. Cuvintele vin, vin de nicăieri, urcă pe scenă buluc. Se îngrămădesc nerăbdătoare să devină vedete, și ropote de aplauze să primească.

Dar…stai…e un paradox… e secetă de cuvinte (ne)rostite…și totuși e-un spectacol de cuvinte, o ploaie de șoapte se face auzită…o pasăre își cântă durerea, își spală cu o ultimă speranță rana adâncă, care nu se vede, dar se simte în trilul ce se vrea nemuritor…însă nu este.

Se vede disperarea în privire…o vede doar cel ce-i înțelege trilul surd. S-aud cuvintele (ne)rostite de vântul ce adie și-i  stinge flacara ce în suflet arde în neștire.

Tăcerea-i mută pe plaja de trăire, nisipul e un sloi de gheață ce-i atinge aripile frânte. Privirea-i însă fierbinte, flăcări de viață plină de iubire îi ies din ochii pierduți în clipe răpite de un destin ce-a scris o (ne) poveste fără final (trăit) precis. Durerea să o pârjolească ar vrea. Dar primăvara costumată în mai vine cu o ploaie de lacrimi și le stinge, rând de pe rând.

S-a stins iubirea…

S-a dus amorul…

A apus cuvântul (ne) rostit

A răsărit un dor îndrăgostit

De trilul surd ce se aude în tăcere

În labirintul lipsit de vedere.

E-o primăvară îmbujorată

E-un vis ce nu vrea la drum a purcede.

Se uită cu speranță la inima ce bate-ngrijorată

În sufletul păsării ce-și vede

Cu ochii minții viața înnourată.

Își simte aripile șubrede

Și clipa mult prea repede furată

De timpul în care niciodată nu te poți încrede.

A fost odată o pasăre în zbor

Ce-a cântat un tril de dor…

Dar nu uita…păsările mor…

Amintește-ți zborul lor…

 

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: