Dama cu ochii ca două migdale

E astăzi primăvară. Fluturi zboară din floare în floare. E soare de mai plin de lumină. În el, viața, speranța și-o oglindește, iar ea, dama cu ochii ca două migdale, cu iris albastru prins în părul în culori, își duce traiul într-o lume în care nu vede, nici n-aude decât susurul izvorului din codrul verde, care îi este și casă, și prieten.

dama

Sursa: pinterest.com

E dimineață. Roua, iarba verde la viață o trezește. Parfum divin din cer sufletu-i cucerește și, fredonând voioasă, dama pornește la braț cu gândul, printre copaci înverziți  spre acea lume în care inima și mintea se îmbrățișează cu foc și dintr-odată ies flăcări de talent, pe care vântul pe flori îmbobocite le-așază, cu drag să înflorească.

E timp rescris, e gând prescris, e sunet viu în paradis. E adorabilul său vis de-a se trăi printre cuvinte, muncite din greu de niște litere. Sudoarea pe fruntea lor curge și râuri de gânduri nespuse se preling. Respiră greu, se tot opresc, mai fac câte-un popas la umbra unui bătrân stejar.

Frumoasă-i viața de meșteșugar de cuvinte, dar nu-i ușor să tot stai în fața unui război, să țeși  litere oarecare, să-ți iasă cuvinte în culori. Dar când războiul i-o salvare pentru suflet și minte, în fața lui te-apleci în tăcere și din zori până în noapte, ești ca un tren în mișcare.

Și dama acest fapt îl știe atât de bine. Așa că, nu se plânge chiar deloc, ci cu răbdare și credință în circuit pornește cu mașina de silabe care abia acum se trezesc și se îmbracă în rostire pe buzele ce parcă de-o eternitate așteaptă această deșteptare.

Nu-i doar praf și pulbere în lumea ce vorbește dar nu se face auzită. Sunt lăcrămioare, sunt și lacrimi, sunt și nori albaștri precum marea. E gândul înveșmântat în toate cele. Îi este cald, îi este frig, îi este dor de odor. Îl ador.

Privesc în oglindă, și-o damă îmi surâde. E-a mea damă cu ochii ca două migdale. Senină spre mine se uită și-n suflet pătrunde. Nu mă las mai prejos, o urmez curioasă, prin suflet mă plimb. E ca o promenadă la apus, într-o seară de vară.  Sunt gânduri ascunse, sunt șoapte nespuse, e o mare parcare de reprimări indignate, de ploi fără stropi, de lacrimi secate.

Un cuvânt pieton aleargă grăbit, dar brusc se oprește și așteaptă cuminte, la semafor. Secundele trec, și din roșu ca focul, verde devine, ca prin minune.

La fugă cuvântul o ia, larg brațele și le deschide și cu drag el o cuprinde pe dama mea cu ochii migdalați. Se îmbrățișează strâns, ca doi îndrăgostiți ce în final s-au regăsit. Se sorb din priviri și pornesc, braț la braț, printre copaci înverziți, dezvăluindu-și gândurile ascunse și șoaptele nespuse.

De pe deal îi privesc cum în taină își declară iubirea, în fiecare clipă, în fiecare zi. Fluturii în jurul lor zboară, ascultă trilul lor splendid și de veste dau despre a lor dragoste, cutreierând o lume pe care în fiecare zi o redescoperă.

E primăvara. E soare. E înțelepciune și răbdare în orice pas făcut printre nori, pe o șosea pe care circulă doar o mașină. E-o damă cu ochii migdalați în ea. Pe geam se uită și aruncă, cuvinte cu parfum de flori, în viața plină de mii de culori.

Sunt eu, un privitor aparent absent, fortuit prezent, în calea cuvintelor aruncate de curent în sufletul ca un torent. Le culeg, le dezleg, le aleg, le înțeleg, le deleg celor ce-or vrea să le reculeagă.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: